Există multă neliniște legată de selecția embrionilor care transformă părinții în consumatori nemiloși, care vor fi cronic dezamăgiți de un copil care nu se ridică la nivelul scorului lor poligenic. Dar nu facem astfel de presupuneri în niciun alt context. Dacă copilul de cinci ani al unei familii este un copil minune, nimeni nu se îngrijorează că noul copil va fi neiubit dacă este doar mediocru. Dacă cineva plătește în plus pentru un donator de gameți de la Harvard, nu presupunem că va respinge un copil cu dislexie. Dacă o femeie se căsătorește cu un model bărbat înalt, nimeni nu se teme că va fi o mamă rea pentru un fiu scund. În cel mai comun caz—când o femeie chiar îl urăște pe tată—tot ne așteptăm ca ea să iubească copilul care arată și se comportă exact ca el. Dragostea parentală este unul dintre cele mai puternice instincte pe care le au oamenii. Aproape toți părinții se așteaptă la un copil care se dezvoltă normal și nu este cu dizabilități, iar iar și iar vedem părinți care iubesc și au grijă cu intensitate de copii cu dizabilități severe pentru care nu s-au gândit niciodată. Mulți oameni care folosesc selecția embrionară încearcă să aleagă împotriva unei boli care există în familie. Ei încearcă să reducă suferința copilului lor, nu să comande un bun de lux pe care vor dori să-l returneze dacă este zgâriat. Să-i încadrezi ca fiind consumatori schimbători ai "cei mai buni copii posibili" este nedrept. Iar această obsesie pentru dezamăgire ipotetică pare o extensie ciudată a culturii parentalității blânde. Orice părinte cu mai mulți copii știe care este cel mai problematic, cel mai deștept sau cel mai arătos. Majoritatea părinților își doresc ocazional ca copiii lor să fie diferiți într-un fel și totuși să fie părinți suficient de buni. Atât dragostea părinților, cât și copiii înșiși sunt mult mai rezistenți decât le acordă această încadrare dezamăgitoră.