Am avut șansa de a pune capăt conflictului și am ales să-l ardem. În 2005, s-a întâmplat ceva istoric. Israelul s-a retras complet din Gaza - nu doar soldații săi, ci și toți civilii, fermele și coloniile sale. Mii de familii israeliene au fost dezrădăcinate din casele lor de către propriul guvern. Sinagogile au fost dezmembrate, serele și infrastructura în valoare de sute de milioane de dolari au fost lăsate în urmă - nu distruse, ci predate pentru a ne oferi șansa de a o lua de la capăt. Pentru prima dată în istoria noastră, am avut control deplin asupra unei bucăți de pământ - propriile noastre granițe, propriile noastre orașe, proprii noștri oameni și accesul la mare. Lumea era gata să ajute. Au fost promise miliarde în ajutor și investiții. Ar fi putut fi începutul unui Singapore palestinian. Dar în loc să construim școli, spitale și industrii, am construit tuneluri, rachete și miliții. În loc să creăm speranță, am ales ura. În loc să transformăm Gaza într-o dovadă că palestinienii se pot guverna singuri, am transformat-o într-o dovadă că nu putem. Când Israelul a plecat, lumea se aștepta la calm, pace și progres. Ce le-am dat? Război civil între Fatah și Hamas. Execuții pe străzi. Un grup terorist care preia puterea și transformă Gaza într-o rampă de lansare pentru războaie fără sfârșit. Și lumea încă se întreabă: De ce Israelul "nu renunță și la Cisiordania"? Pentru că au văzut deja ce s-a întâmplat ultima dată când au dat pământ degeaba în schimb. Adevărul este dureros, dar trebuie spus: Ni s-a dat șansa de a construi un viitor și l-am folosit pentru a-l distruge pe al nostru. Am fi putut arăta că suntem pregătiți pentru pace. În schimb, am arătat că suntem conduși de cei care se tem de pace mai mult decât de moarte. Fiecare rachetă lansată din Gaza nu a fost îndreptată doar spre Israel - a fost îndreptată spre propriul nostru viitor....