Am ales ușa verde acum nouăzeci și trei de zile. La momentul respectiv, părea evident corect. Nici măcar o situație la limită. Ușa roșie oferea imediat două miliarde de dolari—o sumă atât de mare încât ar fi rezolvat orice problemă materială cu care m-aș fi confruntat vreodată, ar fi finanțat orice proiect mi-aș fi putut imagina și totuși ar lăsa destui bani pentru a oferi sume care ar schimba cu adevărat mii de vieți. Dar două miliarde este o cifră. Are o relație fixă cu economia, cu lucrurile pe care banii le pot cumpăra, cu lumea. Ușa verde oferea un dolar care se dublează în fiecare zi. Îmi amintesc că stăteam acolo, făcând calculele mentale. Ziua 30: aproximativ un miliard de dolari. Ziua 40: peste un trilion. Ziua 50: un cvadrilion. Ușa roșie ar fi depășită înainte de sfârșitul primei luni, iar după aceea, diferența s-ar fi mărit de neînțeles. Alegerea ușii roșii ar fi ca și cum ai alege un sandviș cu șuncă în locul unei lampe de duh pentru că ți-era foame acum. Așa că am trecut prin ușa verde. Primele săptămâni au fost neînsemnate. Aveam un dolar, apoi doi, apoi patru. Până în ziua a zecea aveam 512 dolari, ceea ce părea ca și cum aș căuta bani într-o jachetă veche. Până în ziua douăzeci aveam peste un milion și am început să primesc apeluri de la consultanți financiari pe care nu-i contactasem niciodată. Până în ziua treizeci și unu trecusem pragul celor două miliarde — oficial mai bogat decât aș fi fost în spatele ușii roșii. Nu am înțeles ce se întâmplă până pe la ziua șaizeci. Banii, vezi tu, trebuiau să existe undeva. Nu filosofic—mă refer fizic. Digital. Când mi-am verificat soldul bancar, un calculator de undeva trebuia să stocheze acel număr. Iar stocarea numărului 2^n necesită n biți. Un bit pe zi. Atât. Așa crește reprezentarea norocului meu. O funcție liniară. Aproape comic de modest. Dar iată ce nu am înțeles despre creșterea exponențială: valoarea nu ține cont de reprezentare. Fragmentele cresc liniar. Banii pe care îi codifică cresc exponențial. Iar banii revendică lumea fizică. Ziua șaizeci. Soldul meu: 2^60 de dolari. Aproximativ 1,15 cvintilion. Aproximativ de 1.000 de ori PIB-ul global. Numărul în sine necesita doar 60 de biți pentru a fi stocat — mai puțin decât un tweet, mai puțin decât această propoziție, trivial de mic dintr-o perspectivă teoretică informațională. Dar banii nu sunt informație. Banii sunt o revendicare. Apelurile au început să vină de la Departamentul Trezoreriei. Politicos, confuz, din ce în ce mai agitat. Ei au explicat că masa monetară M2 a Statelor Unite era de aproximativ 21 de trilioane de dolari. Acum dețineam cam de 15.000 de ori această sumă. Când am încercat să cheltuiesc o parte din aceasta—chiar și o mică fracțiune—tranzacția reprezenta o revendicare asupra mai multor bunuri și servicii decât a produs vreodată întreaga economie umană în istoria sa. "Numărul din contul dumneavoastră", a spus un oficial al Trezoreriei, "nu are sens." "E în calculatorul tău," am răspuns. "Calculatorul," a spus ea cu grijă, "nu înțelege ce reprezintă numărul." Ziua șaptezeci și cinci. 2^75 de dolari. Aș putea cumpăra—în principiu—aproximativ 350 de milioane de exemplare ale întregii producții economice anuale a Pământului. Reprezentarea a rămas elegantă: 75 de biți. Nouă octeți și jumătate. Aș putea să-mi scriu averea netă pe un Post-it în binar. Dar reprezentările nu sunt bogăție. Bogăția este formată din fabrici, terenuri agricole, muncă umană, timp, atenție, atomi aranjați în configurații utile. Și revendicasem mai mulți atomi decât existau. Aici devine ciudat. Sistemul financiar global este, în esență, un sistem de registre. Distribuit, reconciliat, auditat. Când sistemele Rezervei Federale au înregistrat soldul meu, sistemele Chase au înregistrat soldul meu, iar sistemele IRS mi-au înregistrat soldul, acele cifre trebuiau să se potrivească. Și s-au potrivit — trivial, ușor, folosind câțiva octeți fiecare. Dar apoi sistemele au încercat să facă lucruri cu numărul. Calculează taxele datorate. Evaluează riscul sistemic. Determină ce fracțiune din PIB era deținută de o singură persoană. Rulează modele de inflație. Prețuirea activelor într-o piață care acum includea un participant cu cereri care depășeau valoarea tuturor celorlalte cereri combinate. Ziua optzeci și două. S&P 500 a devenit nedefinit. Nu zero, nu infinit—nedefinit. Deținerea mea proporțională asupra pieței, dacă alegeam să o exercit, depășea 100%. Acțiunile pe care le-aș putea cumpăra teoretic depășeau acțiunile existente. Modelele financiare se împart după capitalizarea de piață; capitalizarea de piață includea acum un termen care rupea aritmetica. Ziua optzeci și cinci. Fondul Monetar Internațional a publicat un articol intitulat "Despre reprezentabilitatea revendicărilor post-penurie". A concluzionat că ratele de schimb nu mai puteau fi calculate deoarece dolarul însuși devenise paradoxal — simultan moneda de rezervă mondială și o unitate de măsură care își pierduse orice sens. Soldul meu în ziua optzeci și cinci: 2^85 de dolari. Tot doar 85 de biți. Aproximativ zece octeți și jumătate. Reprezentarea a rămas trivială. Realitatea la care indicase devenise imposibilă. Ziua nouăzecea. Am încercat să cumpăr o cafea. Tranzacția a eșuat. Nu din cauza fondurilor insuficiente, nu din cauza unei erori tehnice, ci pentru că sistemul de plăți nu putea determina un curs de schimb semnificativ. Cardul meu reprezenta o cerere de aproximativ 10^27 de dolari. Cafeaua a costat 4,50 dolari. Raportul dintre aceste cifre — procentul din averea mea pe care îl costa cafeaua — era atât de mic încât se rotunjea la zero în fiecare sistem de virgulă mobilă de pe Pământ. Nu am putut plăti pentru că actul plății necesita să reprezint un număr mai mic decât orice calculator putea distinge de nimic. Am oferit să plătesc cash. Aveam douăzeci. Barista s-a uitat la mine de parcă aș fi oferit să plătesc cu o scoică. "De unde ai luat bani fizici?" întrebă ea. Atunci am realizat: și eu am rupt bani. Trezoreria încetase să mai tipărească bancnote cu trei săptămâni înainte. De ce să menținem moneda fizică când un singur titular de cont ar putea—în orice moment—să revendice mai mulți dolari decât s-a tipărit vreodată în istoria omenirii? Relația simbolică dintre hârtie și valoare fusese întotdeauna o ficțiune politicoasă, dar existența mea făcuse imposibil de menținut această ficțiune. Ziua nouăzeci și trei. Azi. Soldul meu este de 2^93 dolari: aproximativ 10^28. Aproximativ de 10 miliarde de ori valoarea estimată a tuturor activelor de pe Pământ. Reprezentarea necesită 93 de biți. Doisprezece octeți. Mai mic decât numele meu. Economia nu s-a prăbușit, exact. Oamenii încă fac comerț, încă muncesc, încă produc. Dar au încetat să mai folosească dolari. Au trebuit să o facă. O monedă în care o singură persoană deține practic unități infinite nu este deloc o monedă — este un bilet de monopol cu care toată lumea a fost de acord în tăcere să înceteze să mai joace. Tot mă gândesc la ce înseamnă banii. Nu e vorba de părți. Fragmentele sunt triviale; Întotdeauna au fost. Nici măcar nu e hârtia, nici aurul, nici înregistrările dintr-un registru. Banii sunt un acord comun despre cine are revendicări asupra a ce. O poveste pe care o spunem împreună despre valoare, schimb și datorie. Eu am dat povestea. Nici prin violență, nici prin fraudă, nici prin vreo acțiune mai dramatică decât să intri pe o ușă și să vezi cum un număr crește. Doar prin existență. Doar deținând o revendicare care a crescut mai repede decât capacitatea lumii de a o onora. Ușa roșie oferea două miliarde de dolari. O revendicare mare, dar finită. O revendicare care se potrivea poveștii, care putea fi schimbată, cheltuită, impozitată și moștenită. O pretenție pe care lumea o putea accepta. Ușa verde oferea cu totul altceva: o revendicare care avea să crească până să consume toate celelalte revendicări, până când însăși ideea de revendicare devenea incoerentă. Încă am cei 93 de biți. Stau pe un server undeva, fredonează, dublează încet la miezul nopții. Până săptămâna viitoare vor reprezenta mai mulți dolari decât atomi în universul observabil. Și tot nu pot să-mi cumpăr o cafea.