Dacă vrei să înțelegi universul, nu poți doar să te uiți la ce este acolo. Trebuie să-ți imaginezi ce nu este, dar a fost. Aceasta este o poză cu un arc. Este o minune a arhitecturii primitive. De fapt, asemănarea celor două cuvinte nu este o coincidență. Toate aceste pietre au o formă ușor de pană, iar când sunt asamblate așa, gravitația singură le ține pe loc. Și cu cât le încarci mai mult de sus, cu atât devin mai strâns lipite împreună. Dar... Cum îl construiești? Nu este stabil până când ultima piatră nu este pusă la locul lui. Dacă încerci să adaugi câte o piatră pe rând, pur și simplu vor cădea. Și nu e ca și cum ai avea la fel de multe mâini ca pietrele. Dacă te uiți la un arc și vezi doar ce există, pare că nu poate fi construit. Așa că trebuie să te uiți la el și să vezi ce nu mai este acolo. Trebuie să vezi, în imaginația ta, suportul care ținea pietrele pe loc și care ți-a fost luat când nu a mai fost necesar. În cea mai simplă formă, ar putea fi doar un morman de pietre în forma acelei uși. Când am scris primul meu roman, zeci de mii de cuvinte curgeau din tastatură, care nu au ajuns niciodată pe paginile a ceea ce am publicat. Și poți să o citești și să spui: "ce genial!" "Uită-te la toate aceste idei minunate și cum se potrivesc, ca pietrele într-un arc!" Dar e ușor să pari genial, ca autor. Poți face greșeală după greșeală, să le arunci pe toate, să păstrezi ideile bune care au apărut între ele și să lansezi o versiune care să fie fiecare idee bună pe care le-ai avut într-un an, cu toate greșelile lipsă. Apoi cineva o citește în două zile. Ideea aici este că, dacă vezi o realizare, orice realizare, care pare atât de genială, sau atât de nerealisată, sau atât de complicată, încât nu-ți poți imagina cum a venit cineva cu totul deodată, răspunsul probabil este că nu a făcut-o. A apărut pas cu pas, cu forme intermediare, sau schelă care nu mai există, sau multe greșeli care acum zac pe podeaua camerei de montaj. ...